Toată ziua am avut un zâmbet pe chip...
De dimineață am auzit numai oameni plângându-se de vremea de afară, de zăpadă, că nu se mai termină, că nu o să mai putem merge, face, drege...
Iar eu continuam să mă simt ca și cum eram complice la ceva și mustăceam ca un copil ce așteaptă cadourile sub brad, în căldura serii de Crăciun.
Pe la prânz am ieșit până la librărie să îmi cumpăr o carte pe care mi-o doresc de mult timp și când am deschis ușa clădirii am rămas uluită de frumusețea ninsorii!! I-am zâmbit paznicului, am glumit cu domnul de la chioșcul de ziare și îmi venea să sar în sus de bucurie! :)
Când am plecat pe la ora 16:00 de la serviciu, am simțit cu uimire ceva ce nu am mai simțit decât acasă, în Comarnic. Era liniștea acea ce vine odată cu ninsoarea, liniștea aceea asemănătoare cu pacea cea mai adâncă. N-a contat că am înnotat prin zăpadă de la metrou până acasă. Am tras toată liniștea aceea în mine, cât de mult am putut.
Am hotărât că aceasta este seara cea mai potrivită pentru cornulețele pe care le tot amân de sâmbătă.
Așa că, imaginează-ți doar: căldura și mirosul de cornulețe proaspete din bucătărie, o ceașcă de ceai cald și lectura unei cărți mult dorite...
Iar afară ninge ca în copilăria mea și în sufletul meu e atâta bucurie...
Mulțumesc...
